Primul pas. Inainte fara frica!
Pe locuri, fiti gata, start! De la sprijinirea de mobila, la pasi mici foarte mici, la marele mers!
În câteva săptămâni de la învățarea de a se ridica în picioare, bebelușul dvs. va începe, probabil, să se fataie de colo colo în timp ce se ține pe mobilier; Acest lucru poate începe oriunde de la 8 la 11 luni. Este unul din ultimii pași pe drum spre mersul independent. Eu am asteptat cu nerabdare aceste momente. Mai ales ca la primul copil am putut sa ma laud ca a mers la 11 luni. Cu cel mic mi sa parut o vesnicie si mi-am facut o gramada de griji. In plus dupa multe cazaturi, ca de curaj nu duce lipsa, mi-am pierdut de tot increderea de a-l mai lasa sa mearga singur. Eram tot calare, cand in stanga cand in dreapta, ba de mana, ba in brate ca mai bine in siguranta decat cu cazaturi.
Bebe sus!
Acum stiu ca odată ce copilul învață cum să se ridice în picioare, va fi încântat să afle ce altceva există în lumea largă – și asta înseamnă a face un mare pas înainte. Este posibil ca primii pași ai bebelușului să se întâmple în câteva zile sau in câteva luni de când acesta învață să stea. Dar, odată ce a făcut-o, mai e putin pana la mers.
Curajul meu, curajul lui!
Cat despre curaj depinde de noi ,ca ei au din belsug. Adevarul este ca toata frica asta vine din nenumaratele articole pe care le-am citit despre loviturile la cap. Chiar mai mult am trait-o pe pielea mea cand cel mare avea 3 ani si a aluncat la piscina. S-a lasat cu plansete, stari de voma, doctori si o intreaga sperietura si nebunie. In final a fost bine dar pentru noi a fost un cosmar.
Povestea “castii”
Se spune ca la cel de-al doilea esti mai relaxat asta cine nu ne-a cunoscut pe noi nu de alta dar mai aveam un pic si ii puneam costumul de ironman celui mic.
Costum nu dar o casca tot am luat!
Bebe al nostru avea deja un an si eu tot in brate, tot la dreapta, tot la stanga, tot cu spatele cocosat. Dupa o zi de spate garbovit eram epuizata. Asta pana in seara cu pricina: eu in rochie de seara, eveniment cu bebe dupa noi, tot in brate, cu sutineul pe afara, tot cu spatele garbovit, cu rochia pe sus, sa nu cada sa nu se loveasca, sa fie bine.
Am aflat solutia!
O cunostita care locuieste in Franta ma vede si ma intreaba, de ce nu il las singur, in conditiile in care al ei era cu o luna mai mare si mergea perfect, pai cum sa spun… ca de frica sa nu cada sa de-a cu capul de ceva. Am vazut in ochii ei mirarea si imi recomanda relaxata o casca speciala pentru bebelusi pentru mers cu gauri sa se aeriseasca capul, usoara, cu urechi de ursulet. Eu ca salbaticul din varf de munte spun in gandul meu “ las-o in colo exista asa ceva”. Deci la mine evenimentul s-a incheiat mi-am petrecut noaptea sa caut casca.
Sa inceapa distractia!
Am gasit-o, nu la noi dar am gasit-o. Am si comandat-o. Si am asteptat-o cu sufletul la gura. De atunci nu mai transpir nu mai am frica. Cel mic a plecat singur din prima zi decand am pus casca, chiar mai mult era bucuros cu ea si se simtea in siguranta. Deci pana la urma treaba cu mersul bebelusului poate fi incetinita si din frica noastra.
Si daca ar fi sa o iau de la capat as avea sincer aceiasi frica. Nu stiu cum sa o pot controla dar ideea ca se poate lovi la cap si sa mai trec odata prin toata teama aceea ar fi de cosmar.
Am invatat odata cu el pas cu pas cum sa ii incurajez mersul.
La inceput am mers mult impreuna, de degent, nu de mana, asa ca doi iubiti agale. Apoi a devenit independent. Am ramas numai eu si degetul, aratator , care ii spune acolo nu ai voie, acolo nu pune mana. Acum am inceput sa fiu linistita sa pot “bucatarii” in timp ce se joaca prin casa. Si dansam mult, mai degraba asa ca indienii dar e ok e stilul nostru.
Si da, mai poarta si astazi casca, practic nu ma deranjeaza e usora cu gauri mici sa nu transpire si o poarta mereu cand se joaca. Mai ales la nazdravaniile cu fratele mai mare e perfecta.
O folosesc si cand mergem cu bicicleta, cand se joaca afara in parc, e adevarat ca se uita unii parinti mai ciudat dar atat timp cat eu sunt linistita merita. Seara o tin pe masa ca asemeni unui trofeu si cu siguranta am sa o pastrez ca amintire pentru ca mi-a facut viata mai usoara.
Un lucru e sigur: copilul tău va învăța în cele din urmă să meargă, dar in ritmului lui. Sigur, există modalități prin care să-i poți da o mână de ajutor (și o pereche de mâini care sa-i aplaude triumful!). Rolul tau e sa incurajezi. Si pentru ca nu este vreo linie de sosire, bucurate si îmbrățișeza-i toți pașii de-a lungul drumului. Va face ca drumul pe care pornesc sa fie mai dulce.
